Editura de carte

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 308 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

„Remarcabila este si faza in care a intrat un intelectual hiperanalitic ca Dumitru Popescu, care in romanele publicate in jurul anului 2000, adica Pasajul, Omul zapezilor si Focul de paie a dat, ca nimeni, pregnanta unor medii sociale in prefacere, tinandu-se la o inaltime analitica, dar si sintetica, dupa mine, fara egal. Sunt cu totul convingatoare descriptiile sale de mediu din primul roman citat, dezbaterea de idei social-politice din cel de-al treilea, dar mai ales translatia de la socialism la capitalism din destinul personajelor Omului zapezilor, roman de mare densitate caracterologica si superba finete morala, scris fara parti-pris-uri si fara revulsii, ale unui fost inalt demnitar comunist, actual mare scriitor roman. Aceasta proza contine aptitudinea de a deveni exponentiala pentru dinamica societatii noastre, asezandu-l pe Dumitru Popescu in plina reverberatie a actualitatii, la modul grav, serios.”

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 262 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Voci de osteni batrani, ragusite si ingrosate de emotie!
Grenadieri, cuirasieri, cavaleristi din garda ale caror picioare si brate au ramas, pe campurile de lupta de la Austerlitz sau Marengo, la lena sau Friedland, la Burgos ori Saragossa, la Wagram sau la Borodino. Eroii schilozi ai marilor campanii napoleoniene. Au iesit in carje sa-si intampine idolul.
Deodata… insisi pasii lui.
Marunti, fermi, apasati, producand o sonoritate grava in marea curte de la Hôtel des Invalides.
Se asterne o liniste stranie, ca intr-un oras mort. Apoi, ca la o comanda nevazuta, zidurile bubuie:
— Vive l’Empereur! Vive l’Empereur!
…Ecoul marilor emotii ce, cu un secol si jumatate in urma, au bantuit ca o furtuna pieptul barbatilor cu care imparatul spulberase toate armatele lumii, se pierde pe nesimtite in noapte…
Luminile se sting.
Coloanele de piatra sunt inghitite de intuneric una cate una.
In golul imens, istoria curge, neauzita.
Intr-un tarziu, in linistea inghetata a Domului, rasuna pasi. Umbla fantomele. Grav, sacadat si trist, se aud pasii celor cincizeci de ofiteri care aduc pe umeri sicriul cu ramasitele pamantesti ale imparatului. Se opresc in fata statuii. Lumina reflectoarelor aluneca incet, lintoliu alb de ingropaciune. Un reflector isi apleaca, omagial, fascicolul pana la picioarele imparatului de piatra, strecurandu-l apoi sub lespezi.
Din nou liniste, din nou golul negru al vremii si al noptii.
Hôtel des Invalides reintra in impasibilitatea sa istorica.
Spectacolul costa 5 franci. Are la baza un magnetofon, cateva reflectoare bine amplasate, un text concis si sobru, o ingenioasa idee regizorala si, desigur, curtea si galeriile interioare de la Hôtel des Invalides.

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 428 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

In anii 1995-1996 am tinut in presa o rubrica zilnica sub titlul „Panorama tranzitiei”. Consemnam anomaliile sociale, morale si psihologice ale etapei, modul distorsionat, hidos dar si ilar in care romanii se adaptau (din instinct si cu fler) imperativelor noii vieti comunitare – totul reiterat de fapt, caci fusese impregnat in filmul genetic antebelic.
Rasfoind modesta cronica a „chinurilor facerii” acestui destin romanesc redivivus, i-am gasit o oarecare semnificatie: aceea de album cu instantanee, in care adultul de astazi sau, ma rog, junele maturizat prematur, isi descopera mimetismul infantil ce-i anunta personalitatea.
Am facut o selectie din cotidiana prestatie publicistica de aproape doi ani, alegand ce mi s-a parut mai pregnant sub raportul anticiparii portretului romanesc actual (inca incomplet conturat), incarcat de linii diforme – dramatice, dar si comic grotesti – ce incep sa ne sperie. Se ofera astfel cititorilor punctele de plecare ale unei evolutii (sau involutii) pe care nimic nu pare sa o mai poata opri sau corecta.

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 382 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Logica, destul de contorsionata la prima vedere, dar simpla in esenta ei, este urmatoarea: spre deosebire de beneficiara privilegiilor de clasa ale comunismului, muncitorimea – care nu s-a sfiit sa arunce la canal si copilul, odata cu apa murdara din copaie – noi, militantii, identificati conceptual si afectiv cu telurile majore benefice ale sistemului, de dragul copilului sovaiam sa rasturnam zoaiele.
Si mai exista o motivatie a blocajului nostru, tot atat, daca nu si mai grava. In sabotarea si debarcarea lui Ceausescu ne-am fi intalnit, cot la cot, uniti de o fatalitate detestabila, capatand aspectul fraternitatii, cu URSS. Cine putea risca dintre noi o asemenea alianta? Intre cele doua tabere, il preferam totusi pe batranul, grosolanul, decrepitul fost animator al spiritului national romanesc, candva neinfricat adversar al bolsevicilor ce ne amenintasera fiinta nationala.
Mai existau pilde, in istoria noastra, de tradare a domnitorului autonom prin pactizare cu puterea straina care ne voia pasalac, gubernie, land. Bine ne venea noua sa reeditam acele pagini rusinoase ale trecutului?
Fosti cavaleri ai turnirurilor, devenisem majordomi famelici si muti ai unui rege isteric, meschin si ratacit. Candva, el stiuse sa adune glorie, revarsand-o asupra intregii tari; acum, lovit de autism si neghiobie, ne condamna pe toti la decadenta.

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 440 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Intr-o dimineata, in timpul promenadei, am fost dus sa vad un han de tip meridional, situat pe mamelonul statiunii. Colombe d’or avea o curte intinsa, cateva mese sub un palc de copaci si multe frunze moarte ravasite de vantul trist al inceputului de toamna. „Hai sa bem o limonada”, a propus cineva si, fara sa raspundem, ne-am apropiat de mesele pustii. „Uite-l pe Yves Montand”, a exclamat acelasi; intorcand capul, l-am vazut pe actor in picioare, conversand cu o doamna asezata pe scaun in fata unei sticle cu vin. Era ca si cand ne-am fi dus la brutarie sa luam paine si ne-am fi trezit la tejghea alaturi de Charles de Gaulle. Dandu-ne seama ca frizam indiscretia, ne-am asezat la intamplare, langa prima masa. Doamna statea cu spatele la noi si cu mana dreapta invartea paharul pe jumatate plin cu vin rosu. Marele sansonetist, vedeta cinematografica de talie internationala, sprijinit in pumn de tablia mesei, putin inclinat ca sa intre mai bine in raza vizuala a partenerei de dialog, vorbea. La un moment dat, ca si cand ar fi auzit un zgomot, au intors amandoi capul spre noi. „E Simone Signoret, a mormait bine informatul, sotia lui.”
Simone Signoret? Tocmai o vazusem in Martha, parca asa se numea ultimul ei film mare, in care facea rolul mamei unui tanar certat cu legea. Acolo era ea insasi hangita. Ma surprinsese schimbarea totala a infatisarii marii artiste, ingrosarea taliei, marirea gabaritului. De la Thérèse Raquin la Martha – un drum ca de la cer la pamant. I-am impartasit aceste ganduri bine informatului (pe buna dreptate, fiindca de cativa ani locuia in Franta, indeplinind nu stiu ce functie la ambasada noastra din Paris) si el mi-a soptit: „S-a ingrasat, s-a buhait. E alcoolica”. „Doamne Dumnezeule!” m-am mirat. Si primul impuls a fost sa intreb: „Si el?” „Nu, el nu”, mi s-a raspuns, si pe de o parte am rasuflat usurat, iar pe de alta m-am intristat si mai mult. Fireste, pentru el era bine, dar pentru ea? Umilinta era mai mare in inegalitate, in solitudinea viciului. Intr-adevar, nu era nici unsprezece dimineata si ea bea acolo, de una singura la masa goala, abia acoperita cu un servet, vin rosu, aspru, barbatesc, de camionagiu.

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 414 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

De ce ai fugit de pedeapsa? Te facusesi de cremene. Daca nu toata, partea de suflet ce trebuia intoarsa cu fata spre inceputuri. Ce greseala enorma, sa ma asiguri ca ai platit, fara sa platesti! Sa refuzi sa-ti achiti datoria, acum, sub ochii mei avizi, nerabdatori, dispusi sa accepte si o rascumparare tarzie, oricat de tarzie!
A ne retrai trecutul, impreuna, insemna, cum vezi, a ne infiora de groaza pentru ce faptuisem unul impotriva altuia, si fiecare impotriva lui insusi, a recunoaste deschis ca mintile ni se ratacisera, ca am fost pacatosi, rai, nesimtitori, flusturatici, frivoli, si ca necazurile ce se abatusera asupra noastra le meritam din plin, cum meritam orice lovitura a soartei, mania ei turbata. Retrairea nu insemna sa ne mandrim, cum faceai tu, cu asceze inventate. Nu insemna sa ne drapam in faldurile unor false virtuti manastiresti. Dimpotriva, cerea sa smulgem de pe noi tot ce acoperea, si ascundea privirilor celuilalt, plagile, hidosenia vietii gresite, terfelite aiurea, prin locuri sordide, opuse firilor noastre, idealurilor noastre, dreptului nostru la fericire adevarata.
Fiecare noua «dezvaluire» imi confirma ca ai tras chiulul destinului si, implicit, ca m-ai trisat. Tacit si expres, mi-ai cultivat incredintarea ca fata de soarta, si fata de mine, esti chit. Aceasta a fost crima ta. Ai sperat ca ma poti insela. Ai avut superficialitatea sa-ti inchipui ca vei stapani sufletul meu cu mainile netrecute printr-un foc purificator.

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 230 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Din felul cum se spunea odinioara despre cineva ca are principii, parea sa reiasa ca e vorba de un om cu tabieturi. Un om sucit, nitelus ingradit, oricum dificil, cu care nu era intotdeauna prea placut sa ai de-a face. Principiile erau, in alta acceptiune, o componenta a pedanteriei. Dar, si intr-un caz si in altul, era o meteahna, o scranteala, o forma de alinare mintala. „Va scot eu principiile din cap” – striga cate un sef la subalternii ce vadeau vagi reziduuri de personalitate. Persoanele publice trebuiau sa strige frecvent ,,Pleaca ai nostri! Vin ai nostri!” – varianta moderna a dictonului „Regele e mort! Traiasca regele!”.
Politicienii considera principiile catuse la maini. Isi poate permite sa aiba principii un individ care nu aspira la nimic, care nu are ce pierde sau ce castiga. A carui singura avutie ramane originalitatea. Sau cel care isi subordoneaza viata unui ideal de lupta dezinteresat. Dar, printre cei ce nazuiesc sa parvina, rar se gaseste cineva dispus sa-si ,,inchida viata”, sa-si rateze cariera de dragul principiilor.
Timp de milenii, o mare parte a omenirii a avut drept ghid etic decalogul bibliei – chintesenta teoretica a pacatelor si a oprelistilor fundamentale. Cele zece porunci au fost interpretate si adaptate de fiecare societate in conformitate cu idealurile ei materiale. Nicio oranduire, oricat de inumane erau bazele pe care se sprijinea, nu a indraznit sa repudieze aceste principii. Le-a incalcat insa tacit. Nimeni nu s-a batut vreodata cu pumnii in piept afirmand ca viciul este cultul sau.
Un principiu suprem a fost si este: „Cel tare il suprima pe cel slab”. Dar el nu a fost niciodata afisat, nu a devenit o deviza publica, nu a fost introdus intre intelepciunile clasice. Dimpotriva, s-a propovaduit mila, caritatea.