Iată urmarea istoriei mele. Bolliac ţi-o fi povestit-o până când ne-am despărţit lângă Caransebeş. Am intrat în acest oraş, cu toate că mi se spunea că pot găsi acolo pe duşman fiindcă voiam să merg la Bem şi altă cale nu aveam. Nu era nici imprudenţă, nici uşurinţă, nici exces de vitejie, ci numai stăruinţa în a îndeplini hotărârea de a ajunge în sfârşit pe Bem, după care alergam de vreo trei săptămâni. După ce m-a lăsat Bolliac, eu am propus ungurului ce ne însoţea de a intra cu mine în oraş, nevrând a expune pe Racoviţă2 şi pe Florescu3. Ungurul a primit. Atunci şi băieţii n-au vrut să mă lase a merge singur şi s-au rugat să le dau voie a veni şi ei. A avut norocire a nu găsi pe vrăjmaş în oraş şi a apuca drum Haţegului, unde, după o cale de un ceas, ajunserăm armata ungurească ce se retrăsese din oraş. M-am întâlnit cu capul ei, contele Lazar, şi merserăm împreună până spre Poarta de fier, câmp vestit de glorie a lui Huniad4 cu turcii. M-am silit în tot chipul să deştept puţină inimă în contele Lazar, care împreună cu armata lui erau foarte demoralizaţi, îndemnându-l ca să ne oprim şi să dăm acolo în acea poziţie minunată o bătaie în cinstea lui Huniad. Dar în zadar îmi fu silinţa. Atunci îi lăsai şi plecai cu soţii mei spre Haţeg.