Editura de carte

AUTOR: Ion Munteanu

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 352

EDITURA: Eikon

„Romanul lui Ion Munteanu (…) este o sondare a traumei condusă genealogic până în înfundătura lumii originare; căci anchetarea tragismului erotic al scriitorului coboară nu doar în «hăul» lăuntric, ci răzbate dincolo, în insondabilul existenţei arhaice (…), racordând propriul adânc sufletesc la străfundul imemorial al acesteia şi la străfundul apelor învolburate, avide uneori de primirea tributului în vieţi omeneşti. (…) Roman al plonjării în adâncimi traumatice (…), o tragică poveste de dragoste…”

Ilona Duță, Spre mâlul traumatic al inimii („un bisturiu de lumină în căutarea tumorii”), în „Ramuri” (Craiova), nr. 7/ iulie 2023

„Abilitatea de integrare a realului în componenta psihanalitică, paginile de proză dinamică, bogată în evenimente și tipuri umane, în care se insinuează frecvent poeticul, constituie trăsături distincte ale unui talent scriitoricesc remarcabil. Acesta consacră în proza modernă un mod particular de descriere a istoriei (…), o lume capabilă, chiar cu mari costuri, să traverseze în timp binele sau răul. Roman de analiză psihologică, ancorat în autentic și autobiografic, creația lui Ion Munteanu se distinge prin dispunerea sinusoidală a planurilor narative, tehnica dialogului, imagismul descrierilor și, nu în ultimul rând, prin curgerea lină, îmbelșugată ori furtunoasă a frazei…”

Ada Stuparu, Când realitatea devine alegorie, în „Observatorul” (Toronto), octombrie 2023

„Ion Munteanu scrie un roman al adâncimilor subconștiente, dar și al dramelor sociale și istorice, o poveste emoționantă despre un om care își deconspiră cele mai ascunse cotloane ale trecutului prin rememorare și, totodată, prin retrăirea lor. O narațiune densă, care abordează o triplă cartografiere a trecutului: geografică, istorică și psihologică. (…) Ion Munteanu conturează în paginile acestei cărți o poveste unică, despre o dramă individuală, însă, prin multitudinea de semnificații transmise, ea poate deveni simbol al unei povești universale…”

Mihaela I. Rădulescu, O carte despre suflet şi abisurile memoriei, în „Bucovina Literară” (Suceava), nr. 7-8-9/2023

AUTOR: Thanas Medi

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 358

EDITURA: Eikon

Trebuia să fie acolo înainte de șapte. La ei! Era atât de speriată de ei, i se păreau atât de înfricoșători, încât nici în vis n-ar fi vrut să-i vadă. Nici nu îndrăznea să-i pomenească cu acea poreclă cunoscută pe care le-o punea toată lumea, deși nu-i făcuseră niciodată vreun rău. Îi ținea la distanță, ca să nu-i năpădească creierul și astfel se consola cu vinovăția de a nu avea serviciu, și deci, nu o lega nimic de ei. Întrucât ei nu făceau umbră pământului, nu existau și nu s-ar fi împiedicat de ei. Undeva deasupra străzii Thivon, una dintre arterele cu cel mai intens trafic rutier din partea de vest a Atenei, luă autobuzul 732. Era plin de oameni, înghesuiți ca sardelele, care se grăbeau la muncă. Cu greu a reușit să-și facă loc și să se agațe de bara verticală de lângă ușa principală. Găsi drept cea mai bună soluție pentru moment, să-și lase privirea să-i alunece dincolo de geamul aburit al ferestrei din față. Acolo, unde totul se rostogolea cu rapiditate, un amestec de clădiri, copaci, dar și lumini și stele, care se stingeau continuu spre cer. Se cufundă înlăuntrul său din cap până în picioare pentru a se simți mai bine și a uita încotro merge, locul în care avea să înceapă noua muncă, pe „ei”, oamenii înfiorători care o așteptau. Se agăță de o stea care strălucea mai tare, de parcă s-ar fi prins de trecutul său îndepărtat, de vremea când era cineva. Plângea sufletul în ea pentru puțină mândrie, pentru puțin mai multă demnitate, iar zicala aceea bine-cunoscută „Munca este onoare” i se păru un nimic, o expresie mai perimată ca oricând. Pentru că asta era și ea însăși: un mare nimic. Ajunsese la limita de jos, nivelul zero al abilității și înțelegerii umane. Avea să facă cea mai banală, cea mai lamentabilă muncă, pe care o evitase întotdeauna: femeie de serviciu! Pentru a da cu mătura și mopul, pentru a curăța podeaua de gunoaie, de murdăria și scuipatul altora (în special al lor), nu credea că e nevoie de cine știe câtă minte. Era suficient să ai brațe, brațe puternice. Nimeni nu mai avea nevoie de înclinațiile, visele, dorințele, creierul ei. Să fii o ființă fără cap, doar cu corp, mușchi și stomac, era mult mai bine.