Docu-drame și mituri controversate despre Ingrid Bergman, o legenda a cinematografiei universale cu o viața care bate filmul…Potrivit revistei Life, impresia pe care a lasat-o la Hollywood dupa ce a turnat aici primul ei film – Intermezzo – a fost cea a unei „fete înalte, cu parul castaniu-deschis și ochi albaștri, care era dureros de timida, dar prietenoasa și cu un zâmbet cald, neprefacut“.Hollywood devine caminul lui Ingrid Bergman timp de un deceniu, dar îl parasește când, în urma unei aventuri extraconjugale, ramâne însarcinata cu pasionalul regizor Roberto Rosselini. Dar lumea înca nu era pregatita sa accepte ca „o calugarița se poate îndragosti de un italian“. Dimpotriva, publicul prefera imaginea ei enigmatica din Casablanca, pelicula definitorie a epocii, când America se pregatea sa intre în razboi.

Ingrid era departe de imaginea standard a unei „papușele“ de pe platourile marilor studiouri. Era înalta, având – la 1,75 metri – un ascendent fizic evident asupra celebrului sau partener din Casablanca, Humphrey Bogart, caruia i-au trebuit pantofi cu talpa de 7,6 centimetri (!) ca sa nu para „ridicol de scund“. (Din același motiv, unui alt actor cu care ea trebuia sa filmeze scene romantice într-o producție similara i s-au construit rampe speciale pe platou!) De asemenea, nu accepta decât un machiaj extrem de simplu, refuzând „orbirea sintetica“ practicata de regula în cazul altor vedete feminine.

O femeie asumata, casatorita – și divorțata – de trei ori, mama a patru copii, Ingrid Bergman a șocat și prin numarul relativ mare de celebritați din industria cinematografica cu care a avut relații patimașe, de la Spencer Tracy la Gregory Peck sau de la Gary Cooper la Howard Hughes.

Mai târziu, celebra ei fiica Isabella Rossellini declara: „Ea a aratat ca femeile sunt independente, ca vor sa-și spuna propria poveste, vor sa preia inițiativa, dar nu pot pentru ca, adesea, cultura noastra sociala nu le permite femeilor sa se rupa de anumite reguli“.

Nu doar mitologia și cultura greco-romane dovedesc ca leaganul civilizației Batrânului Continent este situat în arealul mediteraneean dintre Elada și Lazio, ci și coagularea unitara a puterii politice și administrative într-o mare parte a Europei, Africa de Nord și vestul Asiei. Dupa reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I î.Hr. pâna la anarhia militara din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost condus din Roma (27 î.Hr.–285 d.Hr.). Sub presiunea valurilor migratoare succesive și în urma schismei creștinismului, superstructura a fost ulterior divizata în Imperiul Roman de Apus – cu capitala la Roma și apoi la Ravenna – și Imperiul Roman de Rasarit – cu capitala la Constantinopole. Partea apuseana și-a pierdut treptat specificitatea și s-a atomizat, în vreme ce partea rasariteana a rezistat înca un mileniu, pâna ce a cazut sub loviturile colosului otoman în formare, condus de Mahomed al II-lea „Cuceritorul“, în 1453.Înainte vreme însa, a existat un alt tip de creator de imperii, total atipic. Plecând din Macedonia, Alexandru, un tânar „lord al razboiului“ din secolul IV î.Hr., personaj „carismatic, megalomaniac, dar și strateg genial“, a cucerit, în numai șase ani, Asia Mica, Mesopotamia, Egiptul, Persia, India și alte teritorii îndepartate, practic supunând Orientul într-o maniera neconcesiva. Dar aventura aceasta incredibila s-a sfârșit rapid, prin autocombustie…

Spațiul carpato-danubiano-moesic a generat și el, în anumite perioade, structuri (aproape) imperiale. Daca expansiunea statala a lui Burebista, care reușise sa uneasca o sumedenie de triburi de diferite origini, controlase cândva tot ce mișca între Panonia și Nipru, iar pe cealalta axa între Carpații cei mai de la nord și Balcanii cei mai de la sud, în secolele XII-XIII, liderii vlahilor sud-dunareni din dinastia Asaneștilor conduceau, de la Veliko Târnovo, un mic proto-imperiu (sau „țarat“) româno-bulgar, care a stat ca un ghimpe în coasta unui vecin colosal, Imperiul Bizantin.